RITMURILE TĂCUTE ALE SUFLETULUI
Priveam răsăritul și mă lăsam cuprins de liniștea dimineții. Razele aurii se strecurau printre frunzișul copacilor, îmbrățișând pământul într-o lumină caldă și tandră. În acele momente de început, lumea părea lipsită de grabă, iar eu puteam respira adânc, absorbind fragmente dintr-o bucurie pură. Există o frumusețe aparte în fiecare început, în fiecare promisiune pe care zorii o aduc.
Dar timpul nu rămâne prizonier al dimineții. Pe măsură ce ziua înaintează, viața își urmează cursul, iar soarele, fără ezitare, își continuă drumul spre asfințit. Între răsărit și apus, iubirea își face loc, pătrunzând în cele mai fragile colțuri ale ființei. Mi-am trăit iubirea ca pe un dans al sufletului, un joc al emoțiilor care îmbrățișează și uneori sfâșie. Am cunoscut plăcerea de a iubi și de a fi iubit, acea stare în care doi oameni se pierd unul în altul, creând lumi doar ale lor.
Dar iubirea, uneori, își schimbă forma, iar despărțirea devine inevitabilă. Când cei ce au fost fericiți își pierd drumul unul spre celălalt, rămâne doar un ecou al amintirilor, o urmă pe care o purtăm în noi. Și atunci, durerea își cere dreptul, se insinuează printre cuvintele nerostite, în spațiile goale lăsate de celălalt.
În acele clipe, am rămas singur, privind cerul și căutând răspunsuri pe care nu le puteam găsi. Melancolia m-a învăluit ca o ceață, aducând cu ea toate momentele trăite, toate promisiunile nerostite și speranțele rătăcite.
În singurătate, timpul își păstrează ritmul. Așa cum răsăritul urmează întotdeauna asfințitul, la fel și sufletul își găsește drumul spre lumină. Există o frumusețe aparte în capacitatea omului de a renaște, de a găsi în propria-i melancolie semințele unui nou început.
Mihail TĂNASE
Despre autor
Ziarul Mara 260 vizualizări 24-07-2025, 10:00:24